Cetatea Mikó (11 km)

Cetatea poartã numele construitorului, Hidvégi Mikó Ferenc (1585-1635), în documentele vremii fiind mentionatã şi ca cetatea nouã a lui Mikó.

 

Construirea cetãţii a început în primavara anului 1623, la zece ani dupã ce proprietarul, Mikó Ferenc, a devenit capitan suprem al scaunelor secuieşti Ciuc, Gheorgheni şi Casin. Personalitate marcantã a vieţii politice ardelene de la începutul secolului al XVII-lea, Mikó Ferenc, pe lângã aceastã funcţie, a fost şi consilier al principelui Gabriel Bethlen, diplomat şi cronicar.

 

Construirea castelului cu plan patrulater şi o suprafatã de 75x70 m a fost terminatã, probabil, în anii treizeci ai secolului al XVII-lea. Primul document scris care atestã existenţa cetãţii construite dateazã din 1631. Mikó primise drept danie de la Gabriel Bethlen "domeniul domnesc din Szereda" şi, în acelaşi timp, aprobare de construire a cetãţii.

 

Totuşi moştenitorul, Mikó József, a fost dat în judecatã de cãtre Pánczélos István şi Balázs din Martonfalva pentru cã tatãl sãu, cu ocazia construirii cetãţii, şi-a însuşit pamânturile lor fãrã a-i despãgubi. Dupã 1636 cetatea trece în proprietatea lui Damokos Tamás, jude suprem al scaunului Ciuc.

 

La 21 octombrie 1661, trupele turco-tãtare conduse de Ali, paşa de Timişoara, invadeazã Ciucul, ocupã şi incendiazã cetatea. Este reconstruitã în anii 1714-1716 sub conducerea generalului imperial Stephan Steinville, aşa cum atestã şi inscriptia în piatrã aşezatã deasupra portii de intrare a cetãţii. În 1735, Johann Conrad Weiss, inginer, colonel austriac, realizeazã planul cetãţii, cel mai vechi plan cunoscut pînã acum, care reprezintã şi un document important privind istoricul si etapele de construire.

 

În jurul cetãţii reconstruite austriecii au proiectat un sistem de aparare cu patru bastioane italieneşti, ale carui urme sunt şi astãzi vizibile pe latura sudicã. Pe latura vesticã au construit un depozit de praf de puşca, iar bastionul sud-vestic l-au transformat în capelã. Tavanul capelei este decorat cu stuc modest, în stil baroc tîrziu, iar ancadramentul gotic al ferestrelor este rezultatul unor transformãri ulterioare. Încaperile de la parter au tavan în formã de boltã cilindricã, cu penetraţii de bolti cu dublã curburã.

 

Delimitarea nivelelor este marcatã în exterior de un brâu de piatrã cioplitã. La fiecare bastion, la înalţimea podului, sunt goluri de tragere. Cetatea astfel întaritã a reprezentat un punct strategic important la graniţa de rãsãrit a Imperiului Habsburgic.

 

Pâna la organizarea prin forţã a regimentelor secuieşti de granitã (1764) este cazarma a trupelor imperiale, iar dupa aceea, pânã în 1849, reşedintã a comandantului Regimentului I. secuiesc de granitã. În timpul revoluţiei din 1848-1849 a fost sediul comandantului forţelor revoluţionare din Secuime, Gál Sándor.

 

Şi dupã înfrângerea revoluţiei, cetatea a rãmas în folosinţa armatei. În 1890, în faţa cetãţii, de o parte si de alta a porţii-bastion, este ridicatã o cladire, care a fost demolatã în 1990.

 

În anii 1880 şanţul cetãţii este umplut. Pânã la mijlocul secolului al XX-lea, cu mici întreruperi, cetatea a fost în folosinţa armatei. În 1970, dupã o restaurare generalã, a devenit sediul Muzeului Secuiesc al Ciucului, înfiinţat în 1930.