Corund şi împrejurimile sale (85 km)

Oferind condiţii prielnice unei activitãţi economico-sociale, Depresiunea Corund a fost locuitã din cele mai vechi timpuri.

 

Sãpãturile arheologice au scos la ivealã diferite unelte din epoca bronzului: seceri, brãţãri de bronz, precum şi verigi de aur. Graniţa de est a provinciei Dacia trecea de-a lungul lanţului vulcanic, deci destul de aproape de zonã.

 

Din loc în loc erau castre bine întãrite, cum este cazul castrului de pe Firtoş. În urma sãpãturilor de aici, s-au gãsit monede romane şi bizantine, ceea ce aratã cã influenţa romanã nu înceteazã odatã cu retragerea aurelianã.

 

Descoperirile avare atestã faptul cã migraţiile au avut şi aici efecte puternice. Cetatea Firtoş este construitã în aceastã perioadã.

 

De la începutul Evului mediu, pe teritoriul Depresiunii Corund au locuit secuii, parte componentã a naţiunii maghiare.

 

Prima atestare documentarã a comunei Corund dateazã din 1333 din Registrul Papal, care conţine sumele plãtite de preoţii din localitate.

 

Comuna Corund apare pentru prima datã sub numele de "Korund", nume posibil de origine turceascã.

 

În peisaj, satul prin înfãţişarea sa pitoreascã a contribuit de-a lungul secolelor şi constituie şi azi, ca şi în viitor un adevãrat tezaur de viaţã, unde se pãstreazã mereu vii cele mai frumoase tradiţii din istoria milenarã a poporului nostru.

 

Încã din timpuri strãvechi au existat aici unele activitãţi de tip industrial.

Aceste ramuri industriale sunt strâns legate de potenţialul natural: producerea ceramicii, exploatarea şi prelucrarea aragonitului şi iascãritul.

 

Comuna Corund este vestitã mai ales datoritã olãritului.

Condiţiile care au favorizat apariţia şi dezvoltarea acestui meşteşug au fost multiple. În primul rând trebuie sã menţionãm cã pe teritoriul comunei

 

existã cantitãţi mari de argile cenuşii, care constituie materia primã de bazã. În pãdurile din jur erau suficiente lemne pentru arderea produselor ceramice.

 

Când şi cum a început olãritul la Corund nu se ştie, originea lui pierzându-se în negura timpului. Probabil cu mult înainte de prima atestare documentarã a olãritului, în anul 1613, când s-a format breasla olarilor din Odorhei.

 

În 1750 un document se referã la faptul cã locuitorii din Corund au dreptul de vânzare a produselor lor de ceramicã la cele patru târguri anuale din Corund, cu condiţia ca sã fie produse de ei. În aceastã perioadã olarii din Corund au produs farfurii, ulcioare, oale, damigene. Trebuie menţionat cã vasele din Corund nu erau smãlţuite. Ca ornamentaţie se folosea spirala.

 

Produsele au fost foarte ieftine şi se vindeau în special în schimbul cerealelor. Preţul vasului era cantitatea de grâu care umplea de douã ori vasul respectiv. Preţul însã nu era constant, suferind de-a lungul secolelor modificãri.

 

Vânzarea produselor ceramice se fãcea mai ales pe Câmpia Transilvaniei, iar foarte des în Moldova şi Ţara Româneascã, de unde se aduceau cereale, În special grâu. Aceastã formã destul de primitivã de schimb se explicã prin faptul cã ceramica din Corund era destinatã în primul rând ţãranilor din sate, unde banii se obţineau greu, deci aceştia preferau acest schimb în naturã. La târguri însã oalele erau vândute pe bani, dar foarte ieftin. OIãritul din Corund de-a lungul timpului cunoaşte multe perioade de regres cauzate de privilegiile breslelor, de scumpirea lemnului pentru foc, ieftinirea produselor ceramice, scumpirea cerealelor sau restrângerea pieţii.

 

Rãspândirea ceramicii cu smalţ la sfîrşitul secolului trecut a fãcut ca ceramica originalã sã fie şi mai ieftinã. Probabil toate aceste greutãţi au contribuit la dispariţia olãritului din Atia.

 

La începutul secolului nostru şi la Corund a început producerea ceramicii cu smalţ. La rãspândirea ei a contribuit înfiinţarea în 1893 la Odorhei a unei şcoli profesionale de ceramicã, unde au învãţat şi mulţi tineri din Corund.

 

De-a lungul secolelor, ceramica a constituit o sursã de existenţã sãrãcãcioasã. Ea s-a menţinut şi s-a dezvoltat datoritã necesitãţilor locuitorilor, dar şi priceperii şi perseverenţei lor.

 

Adevãrata înflorire a olãritului începe în special din deceniul trecut, când interesul general pentru produsele populaţiei tradiţionale creşte foarte mult, de asemenea creşte şi puterea de cumpãrare a populaţiei. În Corund nu numai atelierul ceramic oferã produse ceramice, ci foarte multe familii se ocupã cu olãritul.

 

Fiind un meşteşug vechi, descrierea modului de lucru în olãrit are valoare etnograficã şi geograficã.

 

Prelucrarea începe cu pregãtirea pastei, apoi are loc confecţionarea la roata olarului sau cu ajutorul formelor tip a obiectelor de ceramicã. Dupã uscare se ornamenteazã, în primul rând cu caolin care dã culoare albã, apoi se picteazã, iar smãlţuirea îi dã un luciu specific obiectelor. Arderea se face în cuptoare speciale, cu un consum de lemne foarte mare. Anual un olar consumã pânã la 50 mc de lemne. Investiţiile de muncã şi materie primã sunt şi ele apreciabile.

 

Pe lângã olãrit existã şi o altã tradiţie, iascãritul. Din documente şi publicaţii reiese cã acest meşteşug, deşi are tradiţii în Corund, este totuşi relativ nou, începuturile sale datând din jurul anului 1870.

 

Ca materie primã se foloseşte iasca de fag. În pãdurile din jurul comunei Corund, iasca se gãseşte din abundenţã.

 

Obiectele de iascã se vindeau în staţiunile balneare din ţarã, precum şi peste hotare.